Am crescut pe asfalt. Nu oricum, ci la modul ăla agresiv, în care societatea care cultiva munca și urbanizarea forțată împingea părinții să-și protejeze excesiv copiii de efort, de pământ, de „la țară“.
Am doar niște vagi amintiri legate de o căruță trasă de un măgar (catâr cred că era, cine să-mi explice diferența?…) pe ulițele din Jurilovca, cu care se aducea apa de la fântână și se turna într-un rezervor pe jumătate îngropat în pământ.
Mai țin minte cum Trăienel, un văr de la țară ceva mai mare decât mine, fura motocicleta cu ataș (el avea 11 ani, eu vreo șapte!) și ne plimbam cu ea pe câmp până la Ialomița visând că suntem pe front, așa cum un serial celebru ne învăța pe atunci. Ne plimbam cu motocicleta pe câmp, dar… nu avea nici o legătură cu „la țară“, noi eram preocupați exclusiv de motocicletă și de soldații din vis.
Așa că orice moment petrecut pe câmp, afară, la aer, mi se pare miraculos, mai ales când este legat de muncile câmpului, care au rămas pentru orășeanul din mine un mister absolut. I-am pândit pe cei doi ca să mă ia cu ei pe câmp – s-or fi gândit ei că-i încurc îngrozitor, sau că nu mă pot scula atât de devreme, nu știu! 🙂 – și am descoperit imediat lângă sat că iepurii ăia din filme se joacă liberi pe câmp, că păsările se trezesc și sunt extrem de vioaie, că iarba este udă rău la ora aia, că soarele e undeva departe și aerul mult mai curat.
În altă viață promit să stau mai aproape de natură! Bon, sper să nu mă trezesc undeva într-o junglă cu lighioane și insecte de jur împrejur! 🙂
În asta sper să ajung și eu să conduc un tractor! Oare mă întorc deja la plăcerile copilăriei, atunci când voiam să mă fac șofer pe basculantă?!…
