Foarte posibil să rămână ca un pod către nicăieri, iar drumul pe care îl deservește să nu ajungă niciodată la autostrada către Pitești – cunosc locurile și, fără exproprieri, fără demolări, fără soluții de genul „șosea peste apele Lacului Morii“, chiar nu mai are pe unde să treacă. Doctorul s-o fi gândit la o soluție gen bypass, ceva, dar astea nu prea țin pe corpul unui oraș atât de haotic crescut precum Bucureștiul.
De unde și farmecul lui, în bună parte, fără haos, fără aglomerație, fără înjurături, fără chestii de care să te minunezi cât de „ciudat“ sunt gândite, orașul nu ar mai fi același și ne-ar plictisi îngrozitor! 🙂
Dar podul către autostradă ar putea să devină cel mai autentic monument al orașului, un monument reușit al sufletului Bucureștiului, mereu către nicăieri, mereu în construcție. Motiv pentru care nici nu aș da jos vreodată schelele de pe picioarele podului, doar aș căuta o soluție de iluminare care să pună totul în valoare.
Este deja un monument, un punct de atracție, un punct de belvedere, mai ales la apus, când, văzut dinspre Grozăvești, soarele apune dincolo de el, punându-i în valoare silueta. Oamenii se opresc uimiți, încântați, îl fotografiază și, serios, cred că nimeni nu-și pune problema rostului lui altul decât cel estetic, nimeni nu se mai așteaptă ca el să devină funcțional cândva.
Cu o vreme în urmă m-am apropiat de el folosint un teleobiectiv cu zoom, un plastic destul de ieftin în lumea Fuji, XC 50-230mm, cu un cer nu tocmai fotogenic:
Aseară am avut ceva mai mult noroc:
Tot privind apusul, s-a făcut târziu. Tot târziu mi-am dat seama că aș fi putut privi și în cealaltă parte, în aval, către centrul orașului:
