Struțul mândru, autohton, rasa pură, așa cum vânau toamna și strămoșii noștri, apare pe la culesul viei, în zori, și sperie babele care-și scuipă mereu în sân cum că „n-au văzut în viața lor așa curcan mare“! 🙂
Dacă nu știați, struțul mănâncă struguri – nu știu dacă se cufurește sau nu de la ei! –, privește semeț tot ce-l înconjoară și nu se sperie de om, ba mai degrabă bagă spaima-n el, așa cum am văzut și eu prin viile de pe lângă Buzău. Deși i se pusese gând rău, cum nu încape în tava de la cuptor, a fost dus înapoi în crescătoria din care fugise.
El a alergat o vreme în libertate, eu am avut ce fotografia, ce comenta. Win-win! Dacă la un moment dat ajunge în farfurie, o să fie doar un win…
