Ori de câte ori ajung la Vulcanii Noroioși, fie că este vorba de Pâclele Mari, mai ușor accesibile, fie că este vorba de Pâclele Mici, unde ai un deal de urcat, fie că este vorba de La Fierbători, unde, locul fiind neamenajat, riști să te alerge câinii, peisajul îmi aduce aminte de Zabriskie Point, filmul lui Michelangelo Antonioni, mai bine spus de scenele filmate în Valea Morții.
Așa că, la Vulcanii Noroioși, mă interesează mai degrabă oamenii decât fenomenul geologic ca atare – zău, nu frige nimic pe acolo, nici un dragon nu dă din coadă! 🙂
Oamenii care vin cât se poate de curioși și pleacă uneori dezamăgiți că nu frige nimic pe acolo, dar au parte de destule surprize chiar și așa!
Pentru că Pâclele Mari sunt oarecum ușor accesibile (drumul este greu să-l ratezi, cel mult dacă te iei după waze să pățești asta, doar gropile să le ocolești la timp), găsești acolo mai multe generații ieșite să-și umple weekend-ul cu o excursie comodă și spectaculoasă.
Periculos? Nu, doar să fii extrem de neatent, extrem de neascultător, extrem de… Nu am văzut scena, doar momentele care au urmat căderii în vulcan, sau în mlaștină, sau cum o fi mai corect de spus. Am aflat că tatăl a salvat mai întâi telefonul, pe urmă copilul, ceea ce este corect, să faci un copil este mai ieftin decât să cumperi un smartphone! 🙂
Chiar dacă nu este Valea Morții (deși peisajul de acolo aduce aminte), chiar dacă personajele sunt comune, uneori banale, și nicidecum în fundul gol, merg acolo de mai multe ori pe an, pentru oameni, dar și pentru noroiul ăsta care reușește să ia mereu altă formă!
