Mi s-a mai întâmplat să văd filme românești în care se vorbește natural, în care distribuția este foarte bună și actorii sunt deosebit de talentați, în care regia merită toate laudele, dar acest „pas în urma serafimilor“ este chiar mai mult, are cap și coadă și are ceva de spus într-un mod care stârnește firești pasiuni.
Nu l-am văzut însă nici o clipă ca fiind împotriva bisericii și a învățământului teologic, ci ca fiind preocupat de condiția umană a celor care aleg un drum uneori potrivit, alteori nu chiar pentru ei. Am văzut un film care pledează în favoarea bisericii și este atent la căderile celor care merg pe un drum dificil. Un film realizat de cineva care chiar știe despre ce este vorba, așa cum este cazul regizorului, fost seminarist și el.
Cum să protestezi împotriva unui film în care deznodământul corect din toate punctele de vedere apare în urma unei mărturii de credință de o mare sinceritate – răspunsul dat de personajul principal mai marelui venit să analizeze ce se întâmplă la seminar, care vrea să afle de ce și-a dorit Gabriel să devină preot. Aș avea mare încredere într-un preot care a ar fi dat un astfel de răspuns.
Cum să spui că este împotriva bisericii după ce asiști la profesiunea de credință a bătrânului preot de țară care păstrează parohia pentru Gabriel?
Cum să spui că este rău intenționat când oricine a trecut printr-un internat, printr-un cămin de elevi, a asistat la scene mult mai dure decât cele din film, iar duritatea și derapajele le cunoaștem cu toții și sunt de vindecat la scara societății noastre, nu țin exclusiv de seminarul teologic. Așa că filmul nu este despre minciună, șantaj, corupție – ăsta este fundalul oferit de societatea românească de astăzi –, ci despre vocația preoțească în acest context oricum dificil.
Filmul pe imdb: https://www.imdb.com/title/tt5335314/
