Diana Bădică a scris cartea asta ca un parastas, ca și cum ar fi păstrat un jurnal din vremea copilăriei, ca și cum ar fi găsit „oracolele“ sau cum s-or fi numit ele, că generația mea nu prea le-a prins. Ea este mai mult decât o felie de viață, este plânsul tăcut în timp ce râzi și te îmbeți pentru că așa trebuie să faci când îi invoci pe cei plecați…
Mai rar așa dar de a povesti, de a păstra fluxul cuvintelor care descriu oameni, locuri și întâmplări la o intensitate care să te țină acolo, într-un loc trist și derizoriu, că așa era epoca, printre oameni triști și netreziți, că așa era omul nou, și care treceau ca orbeții prin evenimente a căror semnificație reală nu o prindeau niciodată, rămâneau la nivelul superficial, al gumei de mestecat oferită cu dărnicie cititorilor de orice scriitor adevărat.
Bookstagramer
Am căutat și s-a ivit parastasul în care să realizez kitsch-ul ăsta un pic impertinent, dar care este fix de acolo, din acel univers, și mă gândesc acum că-mi este prea ușor să generez imagini de un kitsch îngrozitor așa că mi se pare acum că toată colecția aia de obiecte kitsch adunate de prin târguri de tatăl meu era, de fapt, o palmă la adresa mea, doar, doar m-oi trezi… Oricum, și de cărți cu floricele și cafeluțe m-am cam săturat… 🙂
Da, relația cu părinții care sufereau și nu știau să ne împărtășească asta, da, relația cu părinții care au înnebunit și au dispărut, cu frații care prea timpuriu au plecat dincolo sau nici măcar nu s-au mai născut, da, așa era viața cum în Părinții are curaj Diana Bădică să o spună.
Iar în paginile cărții se discută cu sinceritate și despre nemulțumirea pe care și noi le-o aduceam părinților, atât de mare încât știu acum de ce am trecut mai departe karma asta către următoarea generație, așa cum și părinții noștri au preluat povara de la ai lor părinți și bunici, care mergeau la fel de teleghidați la biserică sau la partid, simțind că este același lucru, dar neștiind cum să o spună.
Poți să te joci cu planuri mari, cu lupte interplanetare, să brodezi pe marginea unor povești de prea multe ori spuse și ajunse basme, dar literatura înseamnă ceva doar atunci când ajunge să se ocupe cu sinceritate de condiția umană.
Cred că pentru aceia care țin minte Slatina anului 1990 cartea spune chiar mai mult, dar nu este o condiție ca să o citiți! Cum nici experiențele și fricile legate de Cernobîl nu sunt necesare…
Link-uri utile
Puteți comanda cartea aici: Cărturești
Alte cărți despre care am mai scris pe aici: Experimentul Păpușa, de Dănuț Ungureanu
