Călător. Dromomanul merge fără să aibă o țintă, din plăcerea de a se deplasa, din neputința de a sta pe loc. Sufăr și eu de boala asta!
Uneori mai opresc pe drum să fac poze, alteori drumul pur și simplu se termină. Cred că dromomanii sunt cei care, mergând așa în câte o direcție, ajung să vadă cele mai multe capete de drum, fundături, șosele care se transformă în drumuri de căruțe și dispar ca poteci prin pădure.
Ultimul astfel de capăt de drum, prin dealurile de la poalele munților, s-a lăsat cu imaginile astea.
Mai întâi au trecut pe lângă noi cei pe care-i depășisem mai devreme și ne-au confirmat că da, acolo e capătul pământului. Altfel, heteroclită apariția lor cu moto-ceva-ul ăla relativ modern cărat cu căruța.
După ce au trecut, am pornit la pas pe drumul încă bun după terminarea asfaltului.
Dar partea cea mai frumoasă a fost întâlnirea cu căruța plină cu fân care urca cu greu panta. Nu știu cum să spun, dar fotografia asta am mai făcut-o cândva cu un Smena 8, prin 1969…
Au pregătit coborârea care urma trăgând un fel de frână de mână:
Apoi a venit momentul ăla de epifanie care ne explica de ce oamenii ăia trăiesc bine merci acolo, așa cum au făcut-o de secole: ei sunt acolo stăpâni pe pământul lor, pe munca lor, pe destinul lor!
Și imaginea stăpânului de munte, profilată pe cerul senin, a pus punct sesiunii foto improvizate.
Vlad T. Popescu
