- All
- Dromomania
Da, știu că fermele mari, moderne, cu capital autohton sau străin, acoperă o bună parte din suprafața agricolă a României. Știu și că multe alte ferme se zbat fără mari șanse să devină mari și moderne, dar, în lipsa unei finanțări accesibile, vor dispărea și vor fi înghițite de cele foarte mari și foarte străine. Și mai știu și că mulți oameni se zbat făcând o agricultură de subzistență nu numai pentru că și-a dori în mod special asta, mânați de glasul pământului sau ținuți pe loc de lipsa de calificare, ci pentru că nu au, de fapt, alternative viabile, care să le ofere un statut social și economic de care să fie mândri, care să le permită un trai realmente mai bun, așa că rămân legați de glie, de câteva hectare amărâte, și trag de la un an la altul să supraviețuiască.
Nu vorbesc aici de cei care au cedat, de cei care se mulțumesc să stea la cârciumă, să viseze aiurea la moșteniri sau la pomeni electorale, ci de cei care trag tot anul, de dimineața până seara, de cei pe care îi găsești și noaptea muncind pe câmp cu utilaje care, prin alte părți, ar fi fost duse de mult timp la muzeu, sau folosind prin fermele lor aceleași tehnici pe care le utilizau și strămoșii, cel mult cu câte o găleată de tablă în plus.
Din când în când, au momentul lor de glorie, trăiesc o fărâmă din catharsisul meritat dacă seceta nu a fost prea puternică, dacă inundațiile nu au venit prea devreme, dacă gerul nu a fost prea aspru și ajung să recolteze ceva de pe pământul lor.
Pe urmă se întorc la munca aia grea, la agricultura ca destin, ca povară, și chiar dacă ajung să agonisească mai mult decât alții știu sigur că de acea mică avere se vor bucura cel mult copiii lor, ei nu mai au timp pentru așa ceva…
Și un pic de culoare, așa, ca speranță în mai bine, culoare de pământ lucrat, de pământ pe care s-a asudat, de pământ care ne hrănește…
