Din însuși momentul în care ne-am asociat în grupuri mai mari de 70 de oameni, grupuri bazate pe relații de familie, și am început să trăim în societăți în care nu mai era obligatoriu să-i cunoști pe toți membrii grupului, să fii „rudă“ cu toți membrii grupului, a dispărut definitiv posibilitatea de a trăi într-o societate perfectă, indiferent ce spun despre asta filozofii, politicienii sau prelații. Și poate că societatea perfectă nu a existat nici măcar atunci, doar am fost noi ceva mai aproape de ea…
Cea mai bună societate posibilă, societatea ideală ar fi aceea în care drepturile fiecăruia, nevoile fiecăruia ar fi acoperite într-o măsură atât de mare încât ceea ce individul cedează în favoarea drepturilor și nevoilor celorlalți ar fi cu totul insignifiant, și nu poate fi nicidecum societatea în care cu toții urmărim de bună voie un același ideal, suntem adepții aceleiași ideologii.
Deoarece suntem atât de diferiți unul de celălalt, s-a încercat și se încearcă „nivelarea“ prin educație a modului în care ne înțelegem drepturile și nevoile, dar, oricât de atent gândite ar fi principiile după care sunt educați oamenii, diferențele rămase sunt mai mari decât ceea ce am fi dispuși să cedăm în favoarea celorlalți.
Și nu vorbesc aici de satisfacerea drepturilor și a nevoilor „animalului“ lipsit de principii și norme, a „fiarei“ care-și dorește libertatea totală și satisfacerea imediată a tuturor poftelor, inclusiv, eventual, a aceleia de a-și savura vecinul la masa de seară, de a viola orice partener sexual pe care-l poftește, de a modifica mediul exclusiv după placul lui, ci de acele drepturi și nevoi asupra cărora oamenii ajung cumva să cadă de acord lăsați fiind să le stabilească fără parti-pris-ul unei ideologii.
Drepturile și nevoile simple, extrem de simple, gândite de individ și pentru individ, nu de societate pentru societate, sunt la modul:
– nimeni nu trebuie să moară de foame și trebuie să aibă acces la o hrană care să nu fie umilitoare, otrăvitoare sau ieșită din obiceiurile locului, o hrană care să fie aceea cu care toți oamenii sunt obișnuiți într-un anumit loc geografic. Adică nu este o satisfacere a nevoilor homarul mâncat în creierii munților pentru că, în mod natural, cel care locuiește în creierii munților nu poate să se obișnuiască și să ceară ceva ce nu a auzit. Pe când trăiam în grupuri de 70 de oameni, aveam cu toții ce să mâncăm, sau cu toții flămânzeam, deși chiar și acolo apărea situația în care cel mai puternic putea avea bucățica mai bună. Însă, cât timp eram cu toții rude, „glasul sângelui“ nu-l lăsa pe cel puternic să-l înfometeze și să-l lase să moară de foame pe cel mai slab. Astăzi, în societatea modernă, chit că este vorba de apărarea concurenței, a liberei inițiative, a pieței libere, chit că este vorba de a asigura un minim pentru toți cei egali, este banal să-l lași pe celălalt să moară de foame sau să-l constrângi să primească mila celorlalți, să accepte o hrană umilitoare. Nu mai suntem rude, nu ne mai pasă ce are celălalt în farfurie, ci modul în care obține ceea ce-și pune în farfurie…
– toți trebuie să aibă libertatea și demnitatea de a munci și de a se bucura de rezultatele muncii lor. Pe vremuri am fi vorbit de dreptul de a ieși cu ceilalți la vânătoare, de libertatea de a culege ce fructe îi plac din pomii întâlniți în cale, de a împărți cu ceilalți hrana în mod natural, pentru că-i sunt rude, pentru că înseamnă ceva pentru el, pentru că se așteaptă ca și ei să facă la fel. Iar din acest „se așteaptă ca și ceilalți să facă la fel“ a apărut impozitul necesar pentru atingerea unor obiective comune, de la trecerea cu bine peste sezonul în care hrana este mai greu de obținut la ridicarea unor construcții și obținerea unor servicii necesare pentru toți. Sigur că activitățile posibile astăzi presupun ceva mai mult decât trecerea peste un ritual de inițiere care să le dovedească celorlalți că poți ține pasul cu ei la vânătoare, că trebuie să înveți mai mult, că este firesc ca, în funcție de ce știi să faci și cât de mult își doresc ceilalți rezultatele muncii tale să ai mai mult sau mai puțin, dar în societatea perfectă diferențele astea ar trebui să nu inducă o lipsă a libertății și a demnității de a munci. Demnitate și libertate care este dată de șansa egală la educație și de lipsa constrângerii de a lucra într-un anumit domeniu, cu un anumit scop, de a nu ajunge într-un lagăr de muncă indiferent cât de eroic ar fi descris el. Când suntem mai mult de 70 de oameni și nu-i mai cunoaștem pe toți tinerii grupului, când unele regiuni își permit școli și profesori mai buni, iar altele nu, șansa egală la educație nu mai poate exista, indiferent de cât de mult s-ar încerca. Nu o permit resursele.
– oricine trebuie să aibă dreptul și posibilitatea de a se exprima, de a le vorbi celorlalți, și trebuie să nu aibă posibilitatea de a-i obliga pe ceilalți să-l asculte, singura diferență în modul în care discursul lui este acceptat și receptat fiind legată de măsura în care ceea ce spune îi interesează sau nu pe ceilalți. Dar astăzi, mai ales de când a apărut și corectitudinea ideologică, nu mai există nici o societate în care să poți vorbi liber, iar posibilitățile de a-i constrânge e ceilalți să te asculte sunt uriașe, de la constrângerea directă a celor adunați să-l asculte pe dictator la constrângerea indirectă a celor manipulați sau plătiți să-l asculte pe dictator.
În același mod aș mai putea descrie aici alte câteva astfel de drepturi simple și inalienabile care nu pot fi oferite de societatea modernă. Este o utopie întoarcerea la grupurile familiale și renunțarea la toate bunurile și serviciile care presupun, prin natura lor, asocierea a mai mult de 70 de oameni, dar este o utopie și să credem că mai este posibilă societatea perfectă. Cum este o utopie și să spui că o formă de organizare socială este mai bună decât alta, pentru că toate greșesc față de toate acele drepturi și libertăți fundamentale și nici nu le-ar putea respecta.
Totul se rezumă astfel la o discuție pragmatică despre ceea ce se poate și ceea ce nu se poate și la imaginarea unor sisteme de reglare, de excludere a extremelor. Dar, cum ideologiile nu sunt doar stindarde sub care încercăm să atingem un astfel de ideal, iar punerea lor în practică a devenit și un scop în sine, nu avem nici o șansă. Societatea va merge mereu într-o direcție sau în alta până când viața nu va mai fi suportabilă pe acea cale iar revoluțiile o vor dirija într-o altă direcție la fel de iluzorie, dar, în acel moment, ceva mai suportabilă.
